Roma avea o rata de mortalitate ridicata, iar eliminarea mortilor era o obligatie esentiala, practica si adesea urgenta pentru rude si pentru autoritatile civice si religioase. Erker (2011) propune ca acest lucru a avut putina legatura cu notiunile moderne de sanatate publica si poluare, deoarece masura „poluarii mortii in inmormantarile romane a variat in functie de statutul social al defunctului”.
Cadavrele sclavilor si ale celor saraci trebuie separate de cei vii, indepartate din oras si aruncate fara ceremonie, practic imediat ce sunt gasite. Ritualurile de curatare prescrise pentru membrii minoritatii de elita, care ar putea sa se pastreze cu cateva zile inainte de eliminare, erau complexe, detaliate si sensibile la erori.
Nobilimea a fost considerata responsabila, mai presus de toate celelalte si chiar si in moarte, pentru sustinerea identitatii traditionale, a puritatii si a aprobarii divine a Romei, Bodel descrie aruncarea pe strazi a cadavrelor cu statut scazut ca fiind neplaceri publice, catalogate de autoritatile romane drept infractiuni civile, la fel cu aruncarea de balegar si produse de origine animala nedorite si incaierare publica, toate acestea fiind solutionate prin amendarea infractorilor. in instantele civile, nu prin curatare rituala. Tot in acea perioada se foloseau si servicii incinerare speciale.
Mortalitate in istorie
John Bodel calculeaza o rata anuala de deces de 30.000 la o populatie de aproximativ 750.000 din orasul Roma, fara a numara victimele ciumei si pandemiei. La nastere, romanii din toate clasele aveau o speranta de viata aproximativa de 20–30 de ani: barbatii si femeile din clasa cetateanului care au ajuns la maturitate se puteau astepta sa traiasca pana la sfarsitul de 50 de ani sau mult mai mult, cu exceptia bolilor, bolilor si accidentelor.
Femeile casatorite, despre care se asteapta sa aiba copii ca o datorie fata de familie si de stat, au fost expuse unui risc deosebit de mortalitate prin nastere – se sugereaza 25 de decese materne la 1.000 de nasteri (inclusiv nasterile moarte).
Rata mortalitatii in randul nou-nascutilor si copiilor mici a fost foarte mare – in jur de 1 din 4 nasteri, sau in cel mai rau caz, pana la 50% mortalitate inainte de varsta de 5 ani. Au existat variatii extreme in conditiile de viata; deficientele alimentare au impiedicat cresterea si imunitatea in randul saracilor, fie sclavi sau liberi. Legea prevedea uciderea oricarui nou-nascut de catre tatal sau, daca era evident „inapt sa traiasca”.
Cei mai putin deformati, sau cu paternitate indoielnica, sau nascuti din parinti saraci sau sclavi, sau pur si simplu nedoriti, ar putea fi expusi „pentru ca zeii sa aiba grija de”. Expunerea nu le-a schimbat statutul, dar daca erau nascuti liberi, tatal lor si-a pierdut automat puterea legala asupra lor, renuntand-o prin abandon.
Statutul unui copil abandonat ar fi fost greu de dovedit. Unii au fost adoptati ca copii gasiti, sau vandute si ulterior inrobite, dar multi au murit. Atitudinile fata de aceasta practica au variat; a fost in cele din urma scos in afara legii, dar a continuat pe ascuns.
Adulti
Daca defunctul avea familie, paterfamilias (capul familiei) platea, aranja si conducea de obicei inmormantarea. Daca defunctul era si paterfamilias, costul revine mostenitorului sau mostenitorilor succesiunii, pentru a fi platit din mostenirea acestora; dupa cum a spus Cicero, datoria mergea cu banii. Daca defunctul era o femeie casatorita, costul ar trebui sa fie platit de sotul ei, sau din zestrea ei daca ar fi fost emancipata de tatal ei.
Un sclav care a murit ca membru loial al unei familii ar putea primi o inmormantare decenta si o locuinta in mausoleul familiei, mormantul sau columbaria. (mausoleu comun in stil „porumbar). Ele pot fi, de asemenea, amintite printr-o inscriptie si sa fie amintite in riturile comemorative anuale ale familiei. Un liber sau o femeie care a murit ca client ar putea fi inmormantat si comemorat ca un membru mai mic al familiei patronului lor, pe cheltuiala patronului lor.
Copii, sugari si bebelusi
Familiile nu aveau obligatii obisnuite sau religioase de a da rituri de inmormantare nou-nascutilor. Pana cand au fost numiti si recunoscuti de tatal lor in dies lustricus (ziua numelui), a 8-a dupa nastere pentru o fata, a 9-a pentru un baiat, nou-nascutii erau puri din punct de vedere ritual, avand doar cea mai rudimentara personalitate in drept.
Moartea lor nu a poluat pe nimeni, iar spiritul lor nu a putut deveni o umbra rauvoitoare, legata de pamant; deci nu aveau nevoie de rituri funerare purificatoare. Cei care au murit in varsta de mai putin de 4 zile puteau fi ingropati aproape oriunde; spre deosebire de aproape toate celelalte, ele ar putea fi ingropate in pomerium (limita rituala a orasului sau a orasului), adesea in case sau „sub streasina” (suggrundarium) din casa familiei lor natale.
Potrivit comentatorilor literari greci si romani, copiii nu dobandeau deplina umanitate decat treptat, cu o predare si disciplina atenta; puritatea lor rituala a durat, la un anumit nivel, pana la debutul adolescentei – semnalata de prima barba a baiatului si menarha unei fete.